A existat și va exista în continuare, părerea mea, o divergență între cei ce susțin donarea de organe și cei ce sun împotriva acestui lucru.
Încep cu începutul, ca să zic așa...: Prin "transplantul de tesuturi si/sau de organe se intelege acea activitate medicala complexa care, in scop terapeutic, inlocuieste tesuturi si/sau organe umane compromise morfologic si functional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sanatoase".
Nu se știe cu exactitate când a avut loc primul transplant (sau chiar grefă) de organe din istorie omenirii, însă printre cele mai vechi, se poate aminti Sfinții fără de arginți Cosma și Damian (sec.VI) care au grefat unui bolnav cu piciorul (sau gamba) cangrenat/ă, piciorul unui decedat de patru zile. Un alt exemplu îl constituie marturia credibilă de autotransplant din anii 800 i.Hr., din partea unui medic indian, Sushruta, unul dintre autorii celui mai vechi tratat de chirurgie – “Sushruta Samhita” – pe care s-a bazat medicina traditională ayurvedica. Sushruta descrie efectuarea unor grefe de piele pe nasul amputat al criminalilor. Sunt prezentate, in acest tratat, peste trei sute de proceduri și peste o suta de instrumente chirurgicale.
Din punct de vedere medical, cred că orice doctor poate spune că organele vitale nu pot fi substituite pe termen lung (nu cu actualele cunoștințe medicale și științifice) deci, înlocuirea lor cu altele sănătoase este absolut vitală, transplantul acestora ducând la prelungirea vieții pacientului. Toate acestea fără un scop economic, să respecte demnitatea persoanei (donator-receptor-medic, ceea ce eu nu prea văd cum ar fi posibil), să fie în scop terapeutic, etc...
Făcând referire la documentele internaționale referitor la drepturile omului, se desprinde idei precum: corpul omenesc este sacru, intangibil, trebuie respectat, atât în timpul vieții, cât și după moarte și nu poate să facă obiectul nici unui comerț.
Din punct de vedere ortodox, la noi ”Biserica binecuvinteaza orice practica medicala in vederea reducerii suferintei din lume, prin urmare si transplantul efectuat cu respect fata de primitor si de donator, viu sau mort. Trupul omenesc neinsufletit trebuie sa aiba parte de tot respectul nostru.” (
http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/bioetica_3.html)
Susținătorii conceptului de ”moarte cerebrală” marșează pe ideea că din moment ce creierul nu mai primește oxigen, acesta este afectat ireversibil și astfel pacientul respectiv devine un ”cadavru ce respiră” (deoarece creierul asigură integritatea umană în societate) chiar dacă se menține funcionarea aparatului circulator și respirator. Ei merg mai departe și susțin că este etic să se ceară decesul acestor pacienți în mod decent. Se vine în completare (poate în mod corect) că cele mai bune organe se prelevă doar de la persoanele aflate în moarte cerebrală. Consider ca mulți alții, că medicii au datoria să lupte cu moartea până în clipa în care bolnavul își dă sufletul, nu să propună să i se curme viața bolnavului în mod decent, deoarece viața este cel mai de preț dar al lui Dumnezeu și nimeni nu are dreptul să dispună de acest dar. "Mesajul medicinei este de a lupta pentru viață și nu de a justifica moartea".
Văd că mai peste tot donarea de organe de la o persoană decedată este considerată o faptă de iubire a aproapelui. Nu încerc să schimb părerea cuiva, adepții acestui procedeu pot face un act scris conform căruia după moartea lor, anumite organe să poată fi donate altora care au nevoie și cu care sunt compatibili. Consider că menirea trupului după moarte nu este acela de a deveni un donator universal; consider că ar deveni un obicei, o rutină ce face să pălească sentimentul de ajutor al aproapelui
Neavând suficiente date nici din punct de vedere medical și nici ortodox, pot însă să afirm că și atunci când unele organe încă mai funcționează ajutate de factori externi (aparate), sufletul încă lucrează în om atât timp cât el este prezent în alte organe sănătoase. Deci, donarea de organe a unui pacient aflat în moarte cerebrală eu personal tind să o consider ca o trimitere la moarte a donatorului... Nu este permis nimănui să curme viața unui om, indiferent dacă este pe patul morții sau nu, pentru a salva viața altui om, deoarece oriunde în lume (dacă nu mă înșel) religia consideră că se justifică prelungirea vieții unei persoane în condițiile în care nu o curmăm pe a altuia.
